”The Who” acum 50 de ani – ”Live at Wealdstone”

Avand in vedere ca ”The Who” este una dintre cele mai bune trupe din istoria rock & roll, este aproape scandalos cat de putine dintre concertele lor memorabile au beneficiat de o inregistrare oficiala. Exista, desigur ”Live at Leeds” , o frumoasa compilatie de inregistrari facute de BBC intre anii 1965 si 1973 precum si prea putin apreciatul concert Huston’75, lansat pe DVD in urma cu cativa ani. Din pacate, asta e tot.

the-who-1965

The Who, cca. 1965. FOTO: Visualeyes Archive/Redferns/Getty

O multime de alte concerte au la fel de multa forta, stralucire ca cele mentionate mai sus. ”Live at Wealdstone” prezinta un concert din urma cu 50 de ani si este o fascinanta si uimitoare inregistrare neoficiala, una dintre cele mai bune inregistrari a unei trupe legenda din anii ’60, inainte ca aceasta sa devina faimoasa.

In anul 1964, pe 20 octombrie, cand Daltrey, Townshend, Entwistle si Moon au ajuns la Railway Hotel din Londra inca erau prezenti pe cateva afise ca fiind ”High Numbers”. In luna anterioara, trupa inregistrase piesa ”I Can’t Explain”. Cateva luni mai tarziu au facut acelasi lucru cu ”Anyway, Anyhow, Anywhere” si ”My Generation”. Dar in acea zi de toamna, la Hotelul Railway,  “The Who” erau o trupa de cover-uri. Altfel decat celelalte,  capabila sa reasimileze trecutul si sa-i dea o stralucire care sa arunce o lumina catre viitorul lor.

In acest concert, trupa nu canta nici o melodie originala. Calitatea sunetului este destul de buna avand in vedere vechimea inregistrarii. Incep concertul cu piesa  “I Gotta Dance to Keep from Crying”, a celor de la Smokey Robinson and the Miracles. Tobele lui Kith Moon, chiar si la acel moment timpuriu, servesc ca intrument principal. Nici o trupa rock nu a avut vreodata aceasta abordare, aceasta a fost o tactica care, chiar de la inceput, i-a oferit lui Pete Townshend libertatea de a exploata chitara intr-o maniera aproape picturala.

Apoi trupa zburda catre recentul single Kink,  “You Really Got Me”. Townshend incetineste  faimoasa secventa de note si aproape ca poti sa simti cat de mult iubeste publicul sa fie lovit de ceva atat de tare, atat de invaziv. Ca o concluzie a interpretarii, basul lui John Entwistle este ca un tunet macbethian, tobele lui Moon sunt o mare de sunete polifonice iar Townshend navigheaza inttre cele doua repere sonore, incepand o secventa de chitara, trecand la alta si jucandu-se cu ecourile propriilor sale fraze muzicale. Ritmurile latine sunt preponderente in sunetul trupei la acel moment, insa sonoritatile blues sunt si ele pe acolo.  E un blues incrucisat cu ceea ce se va numi mai tarziu metal, si este chiar dansabil.

Moon este un vrajitor la tobe si umple de sunete amenintatoare piese ca ”The Kids Are Alright” si ”Happy Jack”. Daltrey improvizeaza in piesa ”Money”  versuri ca “Got my needle in you baby, and it sure feels good”.

Opt zile mai tarziu, trupa va fi taxata ca High Numbers pentru ultima oara. Ascultand aceasta inregistrare veche de 50 de ani, te intrebi de ce a durat atat de mult.

Sursa: rollingstone.com

ULTIMELE ARTICOLE PUBLICATE:

Lansare de carte la Muzeul Unirii: “Ochiul cuvântului. Minipoeme în stil haiku”, de Georgeta Tudora

Ateliere de gatit creativ cu Masterchef Elena Padurariu

„Bancherul diavolului. Cum am distrus secretul bancar elvețian” se lanseaza la Iasi

Charity Quiz Night @Times

Scrie un comentariu: