Sute de ani de tradiție au trecut prin fața noastră în trei ceasuri petrecute luni, 24 iunie, la Casa de Cultură a Studenților. În Sala Gaudeamus, începând cu ora 19:00, ieșenii s-au întâlnit cu rădăcinile unei uri istorice, cu fericirea neîntinată, ingenuă, cu începutul unui sfârșit. „Scripcarul pe acoperiș”, purtat pe brațe de o distribuție extraordinară a Teatrului „Regina Maria” din Oradea, a încheiat Festivalul Internațional al Educației cu casa închisă și cu un musical echilibrat, îndeajuns de exploziv încât să zguduie scena în pași de dans și cu exact atât de multă culoare încât povestea să nu cadă în umbră. Idilicul evreiesc al satului rusesc la sfârșitul secolului al XIX-lea, dramele și bucuriile mărunte și viitorul încețoșat al unei comunități închise în ea însăși ne-au purtat prin învățăturile mozaice până am înțeles că poți să fii „atât de fericit încât să nu vezi cât de nefericit ești, de fapt”.
Prima binecuvântare a lui Tevye
În Anatevka făcurită de Sholom Aleichem, autorul povestirilor adaptate de Joseph Stein în musicalul de Broadway „Fiddler on the Roof”, liniștea se țese din umor și dintr-o netulburare a timpului, a obiceiurilor, a sufletelor. Cei peste 60 de actori din Trupa „Iosif Vulcan”, Trupa „Arcadia” și Ansamblul Artistic Profesionist Crișana aduc pe scenă un crâmpei din „poporul ales”, în lumina sacră a tradiției. „Fiecare dintre noi e un scripcar pe un acoperiș”, ne spune Tevye încă de la început. Lăptarul satului rusesc, interpretat cu un un umor natural, care scaldă din plin pofta de divertisment a publicului, de Richard Balint, e cel care poartă simțurile prin povestea spectacolului în monologuri teiste și printr-un permanent contact cu publicul ca un Dumnezeu al teatrului cântat. Tevye e un tată bătrân, evreu conservator cu plus și minus. Pentru că fiicele lui, cinci mândre bune de pețit, cu obrajii și inimile gingașe, îi mai dezleagă din când în când de la ochi, pânza croită de Tanah (Biblia ebraică).
Satul câmpenesc, izolat într-un cerc al trecutului care n-are nici un motiv îndeajuns de bun să se schimbe, se zidește din oameni uniți de pețitoarea Yente, o interpretare savuroasă a Elvirei Platon-Rîmbu, care își poartă rolul cernit cu un complotism neutru, drăgălaș, care nu arde ci doar înțeapă atunci când sfaturile nu-i sunt ascultate. Problemele spațiului acesta curat, înflorat de la dealuri până pe case și până în cea mai subțire fibră din fustele ovreicelor îmbujorate, sunt micile piedici ale unor vieți prea mari, prea lungi ca să mai fie îndurate fără câte-o rugăminte de îndurare la Dumnezeu. Calul își pierde potcoava de Sabat, un student cu gânduri revoluționare sparge tihna satului, fetele trebuiesc măritate „bine”. Toate astea în timp ce în afara microcosmosului lor lumea se frământă de schimbare.
Tevye e personajul cel mai profund legat de tradiție, de armătura ebraică trecută prin fiecare mușchi al său. Dar și el se lasă cutremurat de vibrațiile vulcanului fierbinte care s-a spart undeva, în Universul cel mare, străin lui și satului întreg. Acceptă, așadar, după ce vorbește cu publicul asemenea unui Iahwe colectiv și se convinge singur să accepte legământul vechi deja de un an între fiica lui cea mare, Tzeitel și Motel, fiul croitorului, chiar dacă îi promisese deja copila măcelarului bătrân, Lazăr Wolf. Tatăl luptă cu decizia până în vis, unul pe care-l construiește cu toate profunzimile necesare, ca să nu trebuiască să-și ierte compromisul căsătoriei lui Tzeitel cu un om sărac, ci să-l justifice prin intervenții fantasmagorice. Un apogeu al decorului semnat de Vioara Bara e scena coșmarului, când patul matrimonial al lui Tevye și-al blândei sale soții, Golde, se transformă mai întâi într-o nuntă dincolo de moarte și-apoi într-un război cu sufletele celor care o pețesc înspăimântător pe Tzeitel. O pată de sinistru în mijlocul unui cadru profund calofilic.
A doua renunțare a sufletului
Scenariul e pângărit, însă, chiar și atunci când decorul e luminos. Ritualurile evreiești asumate autentic, cu atât de mult respect de actori și de piesă în sine prin obiecte, prin gesturi și prin muzica vie a formației Hakeshet Klezmer Band sunt frânte de întunericul pogromului. În miezul nunții lui Tzeitel, soldații vin să-și ia tribut o sărbătoare sfântă, batjocorind simboluri, dansând pe cartea sfântă și pe sufletul unei comunități. Una care trece peste moment ca peste o ploaie, pentru că dansul miresei nu poate să rămână plângerea memoriei.
Despre căsătorie ni se cântă și ca act politic, când Hodel și Percik decid să-și lege zilele înainte ca bărbatul să plece pe drumul războaielor. Tevye glumește a refuz. „Sper să ne mai vedem, drum bun, răspunsul meu e «NU»!” Însă compromisul pare mic, ori zâmbetul Adelei Lazăr, cea care joacă rolul visătoarei Hodel, e plin de-o rugă dulceagă, care topește până și tradiția. Tevye acceptă a doua logodnă ca pe o pastilă amară aruncată repede pe gât. În afara granițelor Anatevkăi, vulcanul bubuie.
Ultimul rămas bun
Poate că Tevye n-ar fi tras căruța cu lapte și brânză de Sabat ca un cal și n-ar fi visat averi pe muzica galeșă a piesei „If I Were a Rich Man” în timp ce palmele noastre abia se abțineau să nu pocnească odată cu veselia lui în aplauze. Poate că Golde, nevasta „cu limba ascuțită” pentru care actrița Ioana Dragoș Gajdo a primit o nominalizare la Premiile UNITER 2012, nu s-ar fi plâns de somnul lung al bărbatului și de munca nefiresc de grea. Poate că cea de-a treia fiică, Hava, nu s-ar fi căsătorit în afara iudaismului dintr-o dragoste fugară. Nici Hodel n-ar fi plecat după Percik în Siberia, nici Anatevka nu s-ar fi destrămat. Dacă Tevye ar fi spus „nu se poate” de fiecare dată când deciziile trebuiau să-i treacă prin „învățătura sfântă”, nu doar când i-a fost amenințată credința. Exilul care se abate peste satul rusesc pictat cu flori e o plângere lirică a vieților care trebuie să-și spargă universul mic și să plece într-un „nicăieri” mai bun.
Regia lui Korcsmáros György a adus, așadar, la Iași, o formulă inedită a lecției despre compromis în istoria unei lumi, a unei comunități zbuciumate. Însă în nici o clipă n-a lăsat drama să ardă mai puternic decât bucuriile, decât muzica evreiască pură, decât dansul săltat pe care publicul l-a simțit din podea până-n plămâni. Am respirat trei ceasuri de învățăminte. Am aflat că-n mica Anatevka „săracul mănâncă pui ori când ceva e rău cu el, ori puiul a avut ceva”, ca printr-o lege spusă, zâmbind, de Dumnezeu. „Scripcarul pe acoperiș” ne-a trecut și prin cald și prin rece, iar sfârșitul ei ne-a adus și la sfârșitul FIE 2013. Cu surâsuri, cu menorah plină de lumânări aprinse, cu aplauze și „Mazel tov!”.
Anca TOMA
