Toţi exegeţii lui Eminescu exprimă “la unison” că “perioada ieşeană” i-a înrâurit Poetului cea mai mare şi definitorie parte a monumentalei sale opere, fapt ce înobilează şi mai pregnant faima strălucitoare a acestei Cetăţi inconfundabile. Şi n-ar putea să fie altfel deoarece, aşa cum scria Eugen Lovinescu: “Deşi şederea lui Eminescu la Iaşi, în partea sa substanţială, decît doi ani, din toamna anului 1874 până în toamna anului 1876, amintirea lui e aşa de strânsă de oraşul moldovenesc, încât trebuie să recunoaştem într-însul adevăratul lui climat spiritual. Nu faci un pas prin Iaşi fără ca umbra marelui poet să nu-ţi răsară din toate colţurile uliţelor şi ale grădinilor”.
Anul acesta comemoram, la 15 iunie 2014, 125 de ani de la trecerea Poetului în nemurire. Dar, ieşenii, în acest an de graţie, 2014, mai au un motiv în plus de înaltă cinstire a Luceafărului: împlinirea celor 85 de ani de la dezvelirea statuii sale, din 1929! Dar, cum se va vedea, şi această monumentală şi reprezentativă statuie a lui Mihai Eminescu îşi are “povestea sa tipic… ieşeană”.
Cu vreo trei ani mai înainte de a se împlini 40 de ani de la trecerea în Veşnicie a Poetului, cam pe la 1926, ieşenii statornici în rememorarea faptelor de glorie ale ilustrelor personalităţi, scrise cu aur în cronica Cetăţii, au dorit să-şi închine recunoştinţa lor nemărginită “Luceafărului poeziei româneşti”- sintagmă încrustată definitiv în conştiinţa neamului – Mihai Eminescu. Pentru satisfacerea acestui deziderat s-a urmat acelaşi “tipic”, împămăntenit deja pentru înălţarea numeroaselor monumente ieşene, cel al “chetei publice”, iniţiată, în acest caz particular, de către Ateneul Popular “Toma Cozma” din Păcurari, care, prin stăruinţa şi sârguinţa depusă de doi membri “de vază şi încredere”: colonelul Constantin Manolache şi Emilian Vasilovici, ce au “sensibilizat” pe mulţi iubitori ai creaţiei eminesciene, a reuşit să adune, “pic cu pic” , un “obol” de 1 500 000 lei.
Cu acestă sumă adunată s-a putut trece mai departe spre organizarea unui concurs pentru cea mai reuşită statuie a lui Mihai Eminescu. Se vede treaba că ieşenii, în ceea ce privea statuia Luceafărului, au fost foarte pretenţioşi şi excesiv de exigenţi pentru a…adjudeca…macheta câştigătoare, deoarece aceasta s-a întâmplat abia la cel de al 3-lea “tur de scrutin”!
Primul concurs a avut loc la 2 mai 1927 la care au participat cu machete patru sculptori renumiţi în acea epocă: Ion Mateescu, Costin Petrescu, italianul Vittorio Rossini şi Ion Schmidt Faur. Din comisia de jurizare au făcut parte, de asemenea, nume cu greutate…ieşeană: Constantin Toma (primar), Gh. Popovici (pictor), Mihail Sadoveanu (scriitor), V. Costin (medic), I. Cassetti (inginer), C. Popp (istoric) şi T.A.Bădărău (profesor, directorul Liceului Internat). Dar, cum niciuna dintre machetele prezentate la concurs nu a întrunit aprecierile juriului, concursul a fost reluat în 2 octombrie 1927, la care s-au mai înscris şi Sorin Iordăchescu, Mihai Onofrei şi Ion C. Dumitriu- Bârlad, şi ei bine cotaţi în această artă. Şi comisia de examinare a suferit câteva mici modificări faţă de prima licitaţie, avându-l ca preşedinte pe Osvald Racoviţă (primar) şi pe Petre Bogdan (secretar), restul membrilor comisiei fiind păstraţi. Nu-i de mirare că exigenţa juriului şi-a spus iarăşi cuvâtul, neomologându-se nici de acestă dată o machetă…câştigătoare!
A treia “licitaţie de oferte” a avut loc, anul următor, la 26 mai 1928, la care au participat doar trei sculptori dintre cei mai renumiţi “în branşă”: Richard P. Hette (cel care a executat mai târziu, la comanda lui Mircea Volanschi, directorul “Uzinei de Lumină”, unul dintre cele mai frumoase busturi, cunoscute ale lui Mihai Eminescu, aflat acum “în custodia” Muzeului Naţional Eminescu din Parcul Copou), Ion Mateescu ( cel care a realizat, în 1934, bustul lui Eminescu din Copou, mutat în faţa Teiului eminescian, dar şi busturile lui Costache Negruzzi şi Barbu Ştefănescu Delavrancea din acelaşi parc, precum şi Monumentul Eroilor din Bucium), fiecare cu câte o machetă şi Ion Schmidt Faur (cel care a executat vreo 12 Monumente ale Eroilor din mai multe oraşe din ţară), cu două machete.
De această dată jurizarea s-a făcut sub preşedinţia lui Mihail Sadoveanu, participant activ cu observaţii şi sugestii şi la cele două “scrutinuri” anterioare; din comisia, aproape complet schimbată, făcând parte: Orest Tafrali, I. Şoarec, V.Costin, C.Manolache, Emilian Vasilovschi şi C. Andreescu. Adjudecarea concursului s-a făcut pentru una dintre cele două machete prezentate de sculptorul Ion Schmidt Faur, care a îndeplinit generoasă toate sufragiile exigente ale “completului de…judecată”; Poetul, îmbrăcat “în mantia singurătăţii”, având o impozantă statură “luceferiană” , “nu putea crede a mai muri vreodată”! Tot atunci au fost stabilite şi unele detalii de execuţie ale statuii cu privire la înălţimea statuii, de 3,35metri şi a piedestalului, de 5,2 metri, iar Orest Tafrali a solicitat modificarea soclului prin adăugarea, de o parte şi de alta, a două scaune la picioarele Poetului, pe care urmau “să ia loc”, pe cel din stânga, figura alegorică a Poeziei sau Iubirii, întruchipată de o Femeie, iar pe cel din dreapta, figura alegorică a Filosofiei sau Înţelepciunii, întruchipată de un Bărbat.
Ei, bine, mulţi dintre privitorii şi admiratorii acestei magnifice statui a Poetului, asociază Femeia cu… Veronica Micle, muza poeziei sale, iar Bărbatul cu… Sărmanul Dionis! În realitate, după cum consemnează istoriografii (Victor Macarie, Olga şi Constantin Rusu), care s-au aplecat peste documentele vremii, Femeia nu este alta decât…soţia sculptorului(!), o pictoriţă gorjeancă, născută Nicolescu, iar Bărbatul… ar avea trăsături similare cu cele ale…sculptorului(!). Oricum, puţini dintre ieşeni, cunosc aceste…amănunte…!
Soclul statuii a mai fost decorat şi cu două basoreliefuri semnificative, unul în faţă, ce înfăţişează o duioasă “scenă” din poemul “Luceafărul”, cea a idilei dintre Cătălin şi Cătalina, insoţită şi de versurile nemuritoare, gravate în bronz: Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde’n casă şi în gând, / Norocu-mi luminează.
şi altul, în spate, ce-l înfăţişează pe legendarul voievod Ştefan cel Mare adunând oastea Moldovei după lupta de la Războieni, cuprinzând o strofă, gravată în bronz, din patetica “Doină” a lui Eminescu, compusă special pentru festivitatea de inaugurare a statuii domnitorului, de la 5 iunie 1883, dar şi semnătura gravată a sculptorului:
De-i suna din corn odată / Ai s-aduni Moldova toată, / De-i suna de două ori/ Îti vin codrii-n ajutor.
Din nefericire, şi din “ordinul noii stăpâniri” aceste versuri au fost şterse, în 1946, “cu dalta şi…ciocanul!, urmele “agresiunii” fiind vizibile şi astăzi!
Pe soclul statuii mai există şi două inscripţii, una, în faţă, cea de “identitate” a statuii: ”MIHAI EMINESCU 1850 – 1889” iar, alta, in spatele soclului: ”Ridicat din iniţiativa Ateneului Popular Toma Cozma din Păcurari- Iaşi în anul 1929” (fără a se preciza data exactă!).
Despre “neprecizarea” datei dezvelirii acestei somptuase statui, după ce, la terminarea ei, a fost amplasată, pe locul stabilit, în faţa Facultăţii de Litere a Universităţii ieşene, fiind simetrică faţă de scările centrale ale intrării în universitate, cu statuia lui Mihail Kogălniceanu , aflată în stînga acestora ( dezvelită la 5 mai 1911, creaţie a renumitului sculptor Raffaello Romanelli), se pot adăuga unele comentarii… “neoficiale”: statuia lui Mihai Eminescu a fost terminată la sfârşitul anului 1928, preconizându-se a fi dezvelită la …15 ianuarie 1929, la aniversarea celor 79 de ani de la naşterea Poetului!
Dar, din motive de vreme neprielnică (de iarnă) pentru efectuarea lucrărilor de amplasare a soclului şi a statuii, acestea au fost mult întârziate peste momentul aniversar, astfel că, la terminarea lor ulterioară, statuia a stat mult timp acoperită (cu pânze!) până la …dezvelirea ei, probabil, în preajma momentului de rememorare a Poetului (15 iunie 1929), la împlinirea celor 4 decenii de la trecerea lui în nemurire. Curios fapt, nici până la această dată nu au fost “scoase la iveală” documente autentice cu privire la data dezvelirii şi a festivităţilor, ocazionate de aceasta, în stilul tradiţiei ieşene…?!
După cel de al doilea război mondial, ca urmare a unor ample lucrări edilitare şi de sistematizare, edilii ieşeni au găsit de cuviinţă să mute, în anul 1957, statuia lui Mihai Eminescu la “Fundaţie”, unde funcţionează Biblioteca Centrală Universitară ce poartă numele Poetului, deschizându-se astfel o majestoasă şi largă “cale” spre Copou. Şi legat de acest amplasament sunt de făcut mici precizări: una, referitoare la faptul că Biblioteca universitară, la care a fost director Poetul când trăia la Iaşi se afla pe atunci in localul primei Universităţi din România, înfiinţată la 26 oct. 1860, acum acesta aparţinând UMF Iaşi şi, a doua, cea referitoare la faptul că pe noul ei amplasament de la “Fundaţie”s-a aflat, până în 1947, când a fost distrus, din aceleaşi “raţiuni”, Monumentul Unirii, realizat de Olga Sturdza, inaugurat şi acesta, tot în 1929.
Mai trebuie să menţionăm că la Universitate, în locul statuii “strămutate” a Poetului a fost reamplasată statuia lui Xenopol, realizată de de sculptorul Constantin Baraschi şi dezvelită în 1934.
Aici şi astfel se încheie “povestea” care învăluie în strălucire somptuoasa statuie din “dulcele Târg al Ieşilor” a lui Mihai Eminescu, devenită din anul 2004 Monument istoric, înscris în Lista Momumentelor istorice din judeţul Iaşi eleborată de către Institutul Naţional al Monumentelor, având numărul de cod: IS – III – m – B – 04282.
An de an, la 15 ianuarie şi 15 iunie şi nu numai…, ieşenii cu mândrie nedezminţită, susţinută şi de autorităţi îndrituite, aduc prinosul lor de recunoştinţă celui ce s-a înscris definitiv în conştiinţa naţională, Mihai Eminescu.
Autor: Mihai Caba
