Expozitia ”Linguri si linguroaie” la Muzeul Unirii

Afis Expo linguri 2012_bun

Muzeul Etnografic al Moldovei şi Asociaţia Meşterilor Populari din Moldova va invita la Expoziţia temporară LINGURI ŞI LINGUROAIE, la Muzeul Unirii

Motto: „Lingura de lemn strâmbă gura, dar îndreaptă (direge) faţa”

Din cele peste 400 de linguri, linguroaie, polonice, furculite si cutite, din lemn, aflate in colectia Muzeului Etnografic al Moldovei, expozitia propune publicului vizitator aproximativ 150 de piese, reprezentative pentru intelegerea unor aspecte de viata cotidiana a comunitatilor arhaice. Impresioneaza decorul unor linguri si linguroaie care, dincolo de arta intrinseca, duc cu gandul la menirea magica de aparare a omului si a locului de influenta spiritelor nefaste.

Conceptul expoziţional: evocarea legăturilor intrinseci, subtile, aproape ezoterice,  care au existat o dată între creierul uman, mână, lingură (ca prelungire sau substitut a mânii!), cultul dendrolatric (exprimat prin folosirea anumitor esenţe lemnoase la confecţionarea lingurilor şi a linguroaielor!) şi alimentaţia arhaică.

Cea mai mare parte a pieselor ce vor fi expuse fac parte din patrimoniul Muzeului Etnografic al Moldovei. Vor fi expuse câteva piese din patrimoniul Muzeului Municipal Paşcani, precum şi din colecţia particulară Vasile şi Maria Neamţu (Nemţişor-Vânători-Neamţ).

Participă, ca reprezentanţi ai meşteşugului actual, următorii meşteri populari: Cramariuc Florin, Suceava; Marian Viorel, Fălticeni-Suceava; Roşca Avram, Bălăceana-Ciprian Porumbescu-Suceava; Ioan Laza, Iaşi; Mihăilescu Mircea, Hârlău-Iaşi; Acasandrei Valentina, Iaşi; Ciobanu Lucica, Bălţaţi-Iaşi; Apalaghiei Maricel, Hulub-Dângeni-Botoşani; Ungureanu Ticu, Epureni-Duda Epureni-Vaslui; Grigoriu Ştefan, Târgu Neamţ-Neamţ

Lemnul este considerat materie prin excelenţă, plin de căldură şi personalitate faţă de răceala şi indiferenţa metalului. Tradiţiile popoarelor europene asociază lemnul cu ştiinţa, deoarece scrisul, cândva, a reprezentat încrustarea unor semne pe lemn, aidoma răbojului strămoşilor românilor. Spre curiozitate, dar şi ca argument, „buchia” noastră, împrumutată din slavul buk, vine de la numele … fagului. Lemnul se asociază cu focul sacru. Această sacralitate a lemnului, derivată dintr-o religie cu puternice accente dendrolatrice, se manifestă la români în multiple forme. Astfel, avem în vedere preferinţa, acolo unde se poate, pentru casa de lemn, veneraţia acordată bisericilor de lemn, mai cu seamă celor construite dintr-un singur arbore şi fără cuie de lemn, ca şi prezenţa lemnului în multe rituri şi obiceiuri calendaristice (buturuga sacră de la Crăciun, butucul sau tăietorul de lemne unde aveau loc cele mai importante rituri de venerare a strămoşilor, parii sau stâlpii de lemn cu un rol atât de important în magia premaritală). Nu întâmplător, tăiatul lemnelor din pădure şi căratul lor era un adevărat ritual cu multiple interdicţii de timp, de loc şi de comportament pentru cei care făceau acest lucru, aceste reguli funcţionând mai ales atunci când se alegeau lemnele pentru ridicarea unei case; cel mai falnic trunchi, provenit de la un arbore sacru (stejar, brad, fag sau frasin) devenind grinda casei (dulapul sau meşterul-grindă), acesta urmând a fi în casă una din principalele întruchipări ale strămoşului mitic.

Uneltele de uz gospodăresc cele mai simple, mai umile au o anumită valoare estetică, chiar dacă nu sunt decorate, prin simpla lor formă adoptată scopului practic. Pe măsură ce i se adaugă anumite câmpuri decorative, cu motive şi simboluri semnificative (interindividuale şi sociale), unealta devine un mijloc tot mai însemnat de comunicare, capătă mai mult înţeles, răspunzând unui rost precis, unor trebuinţe practice, pentru care au fost făurite de om, în cadrul şi în condiţiile fiecărei comunităţi. Uneltele şi alte obiecte asimilate acestora (cofe, căuce, linguri de lemn, răbojuri, bâte etc.) devin documente pentru reconstituirea istoriei civilizaţiei şi culturii noastre populare, pentru istoria artei noastre populare. Potrivit lui Ivan Evseev, „aproape întregul mobilier al casei tradiţionale româneşti, ca şi toate ustensilele casnice şi vasele de lemn sunt încărcate cu forţe magice şi sacrale provenite din arborele sfânt din care sunt cioplite (teiul, bradul, fagul) şi întărite prin forma lor, prin ornamentică şi utilizările lor rituale”.

Cea mai clară clasificare a crestăturii în lemn este cea a categoriilor de obiecte pe care se aplică. Primul câmp este cel al arhitecturii populare, crestăturile în lemn aplicându-se pe principalele piese constructiv-decorative ale caselor, bisericilor şi diverselor acareturi. Al doilea câmp de aplicare al crestăturii în lemn îl constituie mobilierul de diferite categorii. Aici, în asociere cu scrijelirea, reprezentative sunt lăzile de zestre, mesele, unele categorii de dulapuri şi blidare, scaunele şi băncile ş.a. Mobilierul caselor arhaice era foarte simplu, fiind perfect adaptat funcţiilor sale. Piesele de căpătâi ale mobilierului din interiorul ţărănesc erau patul, masa, scaunele, laviţele, blidarul, colţarul, poliţele, culmea şi lada de zestre. Al treilea câmp de aplicare a crestăturii în lemn este cel al uneltelor legate de diferitele îndeletniciri tradiţionale româneşti. Dintre acestea menţionăm: cozile de coasă, cozile de linguri, greblele pentru fân ş.a. Între ustensilele casnice, alături de tot felul de mici recipiente pentru sare, mirodenii, făină sau cutii, un loc aparte îl au lingurile ale căror cozi sunt adesea „îmbrăcate” în această haină minunată a crestăturilor. Aşadar, unul din obiectele cele mai comune şi mai variat ornamentate este lingura, indispensabilă oricărei case, stâne sau gospodării păstoreşti. Confecţionarea unora depăşeşte sfera meşteşugului de lingurar, întrucât ornamentarea lor dovedeşte talent artistic deosebit.

Lingura este folosită, în principal, pentru servirea alimentelor sau băuturilor lichide (supă, ceai, etc.) sau semilichide (cereale cu lapte, miere, etc.), dar şi pentru măsurarea şi amestecarea elementelor (atât alimentare, cât şi nealimentare). Poate fi făcută din metal (inox, argint, alamă, etc.), din lemn sau chiar din plastic. Cele mai vechi linguri nord-europene par să fi fost făcute din o bucată de lemn. Încă de la începutul apariţiei lor trebuie să fi avut un rol întreit: utilitar, estetic, dar şi magico-simbolic.

În Moldova, potrivit lui Mihai Lupescu (în lucrarea Din bucătăria ţăranului român) lingurile se făcea din lemn de răchită, de plop, de tei, de paltin, de perj (prun) ori de tisă. Cele mai bune şi mai frumoase sunt cele de tisă, de perj (prun) ori paltin.

Lingurile sunt cioplite fie în lemn de esenţa moale (plop, tei, arin), mai uşor de modelat, fie în lemn dens si colorat de par, paltin, nuc, cireş, tisa, care permit o cizelare mai fină. Elementele decorative, realizate prin diferite procedee (crestare, sculptare ş.a.), cuprind un registru bogat de motive decorative: florale sau fitomorfe, zoomorfe, antropomorfe, geometrice, astrale sau cosmice, liber desenate sau mixte. În general, sub raport ornamental, obiectele de lemn încearcă să suplinească, prin mijloace de expresie proprii, lipsa culorii, urmărindu-se îndeobşte evidenţierea însuşirilor naturale ale esenţei lemnoase.

Meşterii, majoritatea trăind sub anonimat, erau cunoscători ai unor practici şi reprezentări simbolice aparţinând spiritualităţii locale, pe care le-au înglobat într-un tezaur decorativ magico-mitic. Meşterii le-au crestat cu multă măiestrie, după modele moştenite prin tradiţie, trecute prin filtrul propriilor simţăminte, credinţelor primare acordându-li-se temelii solide, iar semnelor reprezentative atribuindu-li-se valenţe sacre în micro-universul de pe coada unei linguri. Încă din vremuri ancestrale, semnele primare, ca şi derivatele acestora, au devenit sacre: soarele, luna, arborii din natură (bradul), păsările şi diferite animale (calul, berbecul).

La români, lingura este un obiect extrem de individualizat, fiecare membru al familiei având lingura sa, aceasta fiind un soi de marcă individuală, indicând, alături de alte obiecte, locul în societate şi în familie al respectivului individ. Lingura nu putea fi înstrăinată decât în anumite condiţii speciale (de exemplu, în riturile magice de provocare a ploii, aici fiind la mare căutare lingurile femeilor borţoase sau lingurile din familiile unde era mare înţelegere, acestea fiind apoi aruncate în fântâni). În general, funcţiona un tabu foarte strict privitor la furtul lingurilor.

În ritualul servirii mesei, lingura se punea, de regulă, cu golul în sus (semn al invitaţiei la masă!); după ce se termina masa, se punea pe dos, acesta fiind un semn exterior al săturării. Era interzisă lăsarea lingurii rezemată de strachină, altfel respectivul nu se mai sătura niciodată; nu se mănâncă niciodată cu mai multe linguri, riscul fiind să ai mai multe neveste sau să-ţi crească „bărdanul”, adică burta. La mesele rituale de la Crăciun şi Anul Nou aveau puse linguri la masă inclusiv strămoşii din familia respectivă.

Expresii sugestive:

A porni de la lingură = (despre tinerii căsătoriţi) a începe căsnicia fără sprijin material.

A(-şi) mânca banii (sau averea) cu lingura = se spune despre un om (bogat) care cheltuieşte prea mult, care risipeşte.

A lega (cuiva) lingurile de gât/de brâu = a lăsa (pe cineva) nemâncat fiindcă a venit târziu la masă.

A mânca banii cu lingura = a cheltui prea mult, a fi risipitor.

A mânca rahat cu lingura/cu polonicul = a vorbi într-o manieră demagogică.

A mânca era o activitate strict reglementată. Desigur, există diferenţe destul de evidente între mâncarea cotidiană şi cea de sărbătoare, sacrul fiind, în special, apanajul celui de-al doilea tip de mâncare. Însă, chiar şi mâncarea cotidiană, reflex al gândirii mitico-magice era supusă unor minime reguli, altfel se întrerupea legătura invizibilă ce unea cele două lumi. Astfel, reguli destul de stricte priveau amenajarea, pregătirea mesei, prezenţa unei anumite lumini (atunci când masa avea loc noaptea), rostirea unor rugăciuni, ofrandele alimentare aduse zeilor, respectarea tăcerii, o anume rânduială în succesiunea felurilor de mâncare ş.a.

E un fapt cunoscut că „în cele mai multe gospodării ţărăneşti, se mânca în mijlocul casei, la o măsuţă rotundă cu trei picioare, în jurul căreia, pe scăunele scunde, stăteau membrii familiei. Mămăliga era răsturnată în mijlocul măsuţei şi tăiată cu aţa în mai multe felii. Fiecare ins lua o bucată de mămăligă, o mai frământa în mână, apoi o ducea la gură. Sorbitura era într-un străchinoi de lut din care toţi cărau cu lingurile. Dacă era un alt fel de mâncare, toţi întingeau dărăbul de mămăligă în strachina comună. Alături de măsuţă era cofa cu apă, din care beau toţi, fie de-a dreptul, fie folosind o singură ulcică”. Numai „dacă familia era numeroasă, atunci mâncarea se punea în mai multe străchini”. De obicei, „vesela de servit era din lemn şi lut, vasele de pregătit [fiind] din lut şi tuci”. Până acum câteva decenii, lingura de lemn, destul de mare, încă mai în uz. Despre ea circula, prin părţile Botoşanilor, zicala: „Această lingură strâmbă gura, dar îndreaptă faţa”. Aparent, modul în care mâncau cei de dinaintea noastră este lipsit de prescripţiile igienice atât de clamate astăzi, însă dacă vom raporta gesturile lor numai la igienă riscăm să nu înţelegem alte chestiuni mult mai relevante pentru universul arhaic, precum comuniunea cu toţi şi toate, solidaritatea, rânduiala ş.a.

Masa în sine, în timpul desfăşurării unei mese sau a unui ospăţ, devenea sacră, ea fiind atunci un adevărat „altar” al familiei sau al neamului respectiv. În aceste condiţii, orice participant la acel ospăţ sau un simplu obiect aşezat pe masă se încarcă de sacralitate şi devine purtător al manei.

 

ULTIMELE ARTICOLE PUBLICATE:

DEGEȚICA | Teatrul Luceafarul Iasi

Mireasa mortului | Cinema Ateneu

Inimă de foc: Neînfricata | Cinema Ateneu

Downton Abbey: O nouă eră | Cinema Ateneu

Scrie un comentariu: